Hey, am revenit imediat cu postarea aceasta. De ce aşa de repede? Nostalgia poate, singurătatea care-mi bântuie şi cele mai mici unghere din inimă, de asemenea şi din minte. Acum vreau doar să povestesc, aşa, la întâmplare. Cum spune şi titlul „I’ll never forget you” (Nu te voi uita niciodată) se referă la acea persoană magică din viaţa noastră. Cum Birdy mă ajută mereu cu melodiile ei atât de superbe, am doar respect şi multă apreciere pentru ceea ce reuşeşte ea să facă, am una care se potriveşte exact cu sentimentele mele:

Azi am realizat multe. Am descoperit că-mi pot depăşi limitele, că pot să fiu mai bună, că nu contez doar eu pe lumea asta plină de obscurităţi, dar mi-am dat seama c-am început să neglijez unele chestii. Mi-am lăsat la o parte propria suferinţă, mi-am îmbrăcat repede blugii ponosiţi, care se aflau într-un ungher al şifonierului puţin cam gol, iar asta nu din faptul că nu mi-aş permite să-mi iau haine, dar mi-ar ajunge destul timp doar două perechi de blugi şi 3 de tricouri ca să pot supravieţui, aşa că de aici şi lipsa de haine multe.

Iniţial, nu am vrut să mă dau jos din pat, dar deja soarele ajungea sus pe cer, în mijlocul bolţii. Amuzant, nu? Am profitat de faptul că am o mini-vacanţă de la şcoală şi m-am re-obişnuit să dorm până târziu. Se mai întâmplă, din fericire pentru dorinţa mea de a dormi mult.

În timp ce mă chinuiam să iau un maieu pe mine, am aruncat o privire pe geam, printre jaluzelele albastre, alese de mama. Încă era iarnă, încă strălucea zăpada în acel mod ce mă făcea să orbesc, iar gheaţa se forma din ce în ce mai multă. Aş vrea să se termine cu atâta zăpadă, cu atâta frig, ambele mă fac să devin melancolică, tristă, ducându-mă cu gândul aiurea.

Azi, când m-am trezit de dimineaţă, la alarma de la 6 fix, obişnuită pentru perioada cu şcoala, am înjurat puţin printre dinţi, afurisită melodie! Deci avea dreptate acea persoană care a zis să nu-ţi pui la alarmă una din melodiile care-ţi plac, ajungi s-o urăşti într-un final. Am rămas cu capul sub pernă, de la geam se mai trezeau câteva raze să mă deranjeze, un inconvenient minor, eram cu gândul la el, din nou. De ceva timp mă trezeam în fiecare dimineaţă cu gândul la el, patetic, ştiu. Doar că în noaptea aceea îl visasem, de prost-gust, ştiu şi asta.

Ne plimbam amândoi pe plajă, era o vreme nasoală, valurile erau mari, iar vântul bătea cu putere, dar el mă ţinea de mână, dându-mi sentimentul acela de siguranţă, iar în preajma lui mereu mă simţeam astfel. El era cel care-mi dădea sentimentul de acasă, de protecţie, de… iubire.

Visul s-a spulberat uşor, cât timp noi încă mergeam şi ne ciondăneam că în ziua aceea voiam fiecare să mergem într-un loc diferit: el voia să mergem în Constanţa, la nu ştiu ce parc, iar eu voiam acasă, la un film bun, în intimitatea noastră. Era tipic nouă.

Cât timp stăteam cu perna pe cap, amăgindu-mă cât de frumos şi real fusese visul, dar atât de departe de adevăr, am adormit la loc, trezindu-mă acum în acest punct în care mă chinuiam să iau un tricou pe mine şi să caut un hanorac mai gros. Părul fu prins la spate într-un fel de semi-coc în timp ce mergeam leneşă spre bucătărie, ieşind din casă şi mergând încet pe gheaţa formată în curte, aproape alunecând. Aşa cum fac de obicei, deschid uşa la frigider, arunc o privire şi o închid, un alt obicei prost de al meu, de care ar trebui să scap cât de curând posibil, sau poate nu. Până la urmă, asta mă ajută să mă diferenţiez de alte persoane: obiceiurile proaste.

Mă aranjasem cât de cât acceptabil, puteam să mă uit acum în oglindă fără să se spargă, ciudat că în toţi aceşti ani nu s-a spart la cât de ciudat arăt dimineaţa. Unele prietene care au stat la mine peste noapte mi-au garantat că arăt foarte bine dimineaţa, indiferent de oră, şi că am un aer şi o privire mult mai relaxate. Aşa o fi.

În minunatul meu drum spre dormitorul meu, deja plănuiam ce aveam să fac în acea zi: să citesc şi să adorm la un moment dat. No problem! Am citit, cât am citit, şi iar am citit, dând foaie după foaie şi iubind fiecare minut petrecut cu acel roman minunat în mână. Era vorba despre iubire, îmi tot cumpără mama romane de dragoste de la o revistă care apare în fiecare luni, „seria de romane de dragoste” aşa cum le zice ea. Deşi la început nu eram atât de atrasă de idee, curând au început să-mi placă, şi de cele mai multe ori în final regretam că le citeam. Pentru că se terminau cu un final fericit, ceea ce eu nu prea am avut parte în ultima vreme.

Ciudat, aş zice că-mi place să mă chinui, să mă văd tristă sau să am resentimente. Dar de fapt, vreau doar să-mi pot imagina cum este cu dragostea, poate căpătam ceva experienţă. Neah, slabe şanse. Acum o relaţie nu mai e ca în romane, ca în basme. Că tot veni vorba de basme, eu n-am avut vreunul, iar dacă am avut, s-a sfârşit repede, neapucând să-l consum.

Ceea ce vreau cu adevărat este să nu se întâmple asta şi altora. Aş vrea ca toţi să-şi trăiască propriul basm, cu acel final fericit. Eu una ştiu sigur că n-am apucat să consum sentimentul de iubire, ştiu că încă nu-i timpul pierdut, dar … Dar nimic! Va trebui să-mi caut basmul, să-l trăiesc, să-l consum şi să-i pun un sfârşit.

Ceea ce am avut eu cu el pot zice c-a fost doar un mit, dar ştiu că nu-l voi uita niciodată, rămâne acea parte din mine care-şi va aminti mereu cu drag de el, cu tristeţea aceea pe chip, dar cu mult drag. N-am apucat să-i mulţumesc niciodată, n-am apucat nici măcar să-i zic concret ceea ce simţeam. Noi doar eram … îndrăgostiţi.

Cu asta închei această mică poveste, tristă, ştiu, dar face parte din mine. Ah, şi scuze că nu dau nume, dar nu îşi au rostul.

Mai ştiţi când eram mici şi credeam în basme? Visam ce viaţă vom avea, îl aşteptam pe Făt-Frumos care te duce la castelul de pe deal, stăteam noaptea în pat, închideam ochii şi credeam din tot sufletul. Moş Crăciun, Zâna Măseluţă, Făt-Frumos … ne erau aproape. Până la urmă creştem, deschidem ochii şi basmul se risipeşte. Majoritatea apelează la acelele lucruri pe care pot conta. Problema e că ţi-e greu să renunţi de tot la basm, dar într-o zi ne dăm seama că basmul este uşor diferit de ceea ce am visat noi . Castelul s-ar putea să nu fie chiar un castel. „Fericiţi până la adânci bătrâneţi” nu este chiar atât de important. Important e să fii fericit pe moment.

Postarea această va suna puţin tristă, aşa că cei care stau prost cu inima, sau suferă des de depresii sau ceva de genu’, nu citiţi! Neah, glumeam.

Vreau să mă împărtăşesc ceva ce m-a surprins în două zile în care, cred, am avut o dorinţă diferită de a fi singură. Unii ar zice c-ar fi depresie, dar nu o pot numi aşa, nu aveam nimic rău, eram chiar foarte bine, sănătoasă, dar am preferat să nu mai comunic cu nimeni.

Am avut timp să fac aproape tot ce voiam, aveam timp să lenevesc, aveam timp să dorm mai mult, aveam timp, atâta timp… Nu aveam obligaţii faţă de ceva anume, mâncam când voiam eu, mă dădeam jos din pat când voiam eu, stăteam în camera mea cât voiam eu. Trebuie să fiţi surprinşi cum am avut ce face în două zile, c-a fost timp atât de puţin, din care mai mult de o treime sigur am dormit-o. Păi cam da, am dormit mai mult de o treime din timp, o altă treime am petrecut-o în casă, iar ce-a mai rămas… păi, nu ştiu sigur ce-am făcut cu această parte.Oricum, activităţile mele erau muzica, televizorul şi lectura. Da! Am putut rezista fără internet două zile întregi, nu e chiar atât de greu pe cât pare pentru unii.

Eh, mai exact ce voiam să zic este următoarea întâmplare, sau poate amintire : (De aici cică ar trebui să folosesc ghilimele şi să-ncep a povesti ce-mi trece prin cap. Nu se va întâmplă chiar aşa, cu toate că aş vrea eu să spun cam toate răutăţile care-mi trec prin minte)

În timp ce citeam, întră mama la minte în cameră să vadă ce boala fac atâta în casă. Ei bine, când m-a văzut cu picioarele pe undeva pe perete, cu capul în jos de pe pat (am un pat de o singură persoană), cu pilota şi perna aruncate ici-colo, dezordine prin cameră şi pe mine cu o carte în mână a început să urle la mine (exagerez normal): „E aşa de frumos afară iar tu stai în casă ?!” Ce-i drept, afară chiar era frumos, soare, câte un nor rătăcit pe alocuri, dar eu nu aveam nici un chef să ies. I-am zâmbit mamei în continuare, văzându-mi de lectura mea atât de importantă.

Pentru că încă mai există un copil în mine, care tânjeşte după vara ce-a trecut, după soare, după zilele în care ieşeam afară fără vreun motiv anume şi stăteam cu orele, am decis să las cartea din mână şi să ies măcar 5 minute până afară. Zis şi făcut! M-am echipat cu un hanorac şi nişte pantaloni şi am ieşit afară, normal.

Un soare puternic aproape m-a orbit, o adiere plăcută, dar cam rece m-a trezit la realitate şi am sesizat că zâmbeam fără să mă amuze ceva anume, fără un motiv conturat, eram … (oare cum să mă exprim mai bine?) nu ştiu sigur cum eram, dar m-a văzut mama că zâmbeam şi ce mi-a zis a fost atât de drăguţ: „Uau, mă uimeşti câteodată. Zâmbeşte şi tu mai des, eşti mai frumoasă aşa!”

Tâlcul poveştii? Nu am un tâlc anume, poate voiam doar să vă dau mai multă încredere în voi, deci zâmbiţi, pentru că puteţi … şi sunteţi mai frumoşi aşa!

Primul post.

Posted: 9 ianuarie 2012 in detalii
Etichete:, , , , ,

Bună! Dacă vă aflaţi aici, înseamnă că m-aţi găsit pe undeva, aruncată şi uitată. .. Neah, probabil curiozitatea v-a făcut să intraţi pe blog.

Ce vreau să fac aici? Ce o să postez? Încă nu ştiu sigur, probabil tot ceea ce vreau să împărtăşesc cu voi, pasiuni de când eram mică, sau noi hobby-uri împrumutate sau furate de la cei din jurul meu. Poate o să postez ceva şi din ceea ce scriu (probabil unii ştiu deja că vreau să devin o mică scriitoare – şi într-o zi această dorinţă se va îndeplini), o să vă cer păreri, căci o critică nu-mi strică niciodată şi voi accepta ideile noi şi încurajările cu aceeaşi căldură cu care primesc criticile, adică una foarte mare, deşi cred că mai mult voi iubi criticile decât părerile de bine. Mda, ştiu, ciudat, dar mereu am mers după deviza că o critică este constructivă, şi chiar este, din punctul meu de vedere. Este posibil să mai postez mici poze, sau nu ştiu, ceva imagini pe care le capturez cu o simplă cameră de 12 Megapixeli. Mai mult ca sigur voi posta câte ceva măcar o dată pe săptămână, asta din cauza lipsei de timp, timp care parcă se scurge printre degetele mele şi la finalul zilei observ că de fapt n-am realizat nimic important în acea zi. Nu cred că sunt singura cu acest sentiment nostalgic.

Nu sunt la primul meu blog, sau la primul meu post cu adevărat, am mai administrat nişte pagini, pe ici pe acolo, încă mai administrez şi ajut persoane, dar acest blog este doar al meu (nu mă condamnaţi, sunt mai egoistă de felu’ meu).

Nu ştiu dacă este necesar să mă descriu, să dau detalii despre mine. N-ar avea rost, pur şi simplu dacă vreţi să ştiţi ceva întrebaţi doar. Oricum, cuvintele vorbesc despre mine mult şi vă veţi da seama din postări ce fel de persoană sunt cu adevărat.

And P.S. : Nu am ştiu iniţial ce poză să pun ca de început, n-am vrut acele imagini care sugerează ceva de genu’ : Hello sau Bine ai venit. Sper să vă aducă un zâmbet pe faţă această imagine şi să vă aducă aminte de micile plăceri ale vieţii.

Pe data viitoare, Mădă.